Citisem cate ceva despre locuri si despre oamenii de aici, dar nu prea aprofundat, din lipsa de timp si din convingerea ca sarcina pe care aveam sa o duc la bun sfarsit nu necesita un studiu academic, ci mai mult instinctul pe care ma bazez in cele mai multe situatii. Fotografiile pe care urma sa le realizez trebuiau sa sustina un proiect recent al unei mari companii de turism care isi propusese ca in urma deschiderii zonei pentru turism, in urma cu foarte putin timp, sa valorifice avantajul celui dintai venit.

Stateam cu nasul lipit de hublou, plin de speranta si urmarind spatiile vaste si varfurile montane, depasite fara nici un regret de micutul nostru avion care se indrepta curajos spre ultima destinatie, Keng Tung, cartierul meu general. Pamantul se apropia mai rapid de aceasta data si nu mai simteam stomacul chircit si dureros. Am aterizat fara probleme, am luat rucsacul cu echipament de deasupra mea si am grabit pasul inspre usa aparatului. La coborare am avut un sentiment ciudat cand am privit delegatia de primire, parca ma aflam intr-o scena dintr-un film de actiune cand un personaj bogat si nu foarte onest este intampinat la scara avionului. Trei ofiteri cu uniforme diferite si cu pistoalele la brau stateau intepeniti, cu cascheta pe ochi si cu priviri de gheata, in timp ce in spatele lor forfoteau inca patru, cinci indivizi pe langa o masinuta cu remorca care ar fi trebuit sa aduca bagajele din cala. In cele din urma le-au pus gramada langa avion sa ne servim singuri. Apoi a venit randul militarilor sa isi execute rolul, adica un adevarat interogatoriu, unde stau, cat timp, etc si bineinteles totul a fost consemnat intr-un registru unde a trebuit sa semnez si a culminat cu fotografierea pasaportului cu telefonul din dotare. Pot spune cu toata seriozitatea ca nu m-am simtit deloc confortabil, chiar daca ei incercau sa se arate binevoitori si simpatici. Nu imi iesea din cap istoria recenta, suparator de recenta a politicii acestei tari si nici faima , adevarat, de mult apusa a bastinasilor.

Triburile vanatorilor de capete hoinareau prin zona muntoasa din timpuri stravechi fara a fi unite sub o conducere unica pana in timpul dinastiei Qing, cand o oarecare delimitare teritoriala a fost facuta.

Cu aceste ganduri in minte nu mai conteneam sa privesc dupa cel care ma va insoti si care ar fi trebuit sa ma astepte la avion. Cand aproape ca imi pierdusem speranta si ma gandeam ca trebuie sa caut un telefon si sa iau legatura cu cei care ma angajasera, pentru ca am uitat sa va spun ca telefoanele mobile europene sau cel putin majoritatea lor, nu functioneaza in Myanmar, am zarit un omulet inalt de vreun metru saizeci cu ingaduinta si slabut ca un copil care parea ca este in cautarea cuiva. Tanarul imi facu semn intrebator iar eu am fost sigur ca el este ghidul meu. Neincrederea ma cuprinse uitindu-ma la el cu parerea ca nu ma voi descurca cu asemenea insotitor juvenil. Tinea capul cu barbia sus si un zambet ironic ii descria buzele subtiri ce aveau sa pronunte intr-o engleza incredibil de frumoasa cuvintele de intampinare. Parca imi mai trecea sentimentul de neincredere la auzul cuvintelor elevate si rostite intr-o limba corecta si sonora.

In secolul XIX Imperiul Britanic nu a controlat zona, considerand-o prea indepartata si greu de administrat, asa incat granita cu China a ramas fluida si a rezultat un amestec al populatiei din zona. La sfarsitul anilor 1940, in timpul razboiului civil din China, ramasite ale armatei National Revolutionare Chineze s-au retras in zona la presiunea comunistilor chinezi si au rezistat 20 de ani in speranta unui contra atac in China. La cererile repetate ale Natiunilor Unite au renuntat la lupta si s-au retras in Taiwan. Dupa retragerea armatelor chineze, pana in anii ’80 zona a fost refugiul Partidului Comunist Birman, care a atras si minoritati entice din regiune si a fost ajutat de comunistii chinezi sa reziste guvernului central. In aprilie 1989 minoritatile etnice din nord estul Birmaniei s-au separat de Partidul Comunist Birmanez si au format Partidul Etniilor Unite din Myanmar, care mai tarziu a devenit Partidul Unit al Statului Wa. La 18 mai 1989 acesta semneaza un armistitu de incetare a focului cu junta militara birmaneza. De atunci, cu scurte momente de ignorare a intelegerilor si cu intensificari ale focurilor, armistitiul este inca in vigoare. Nu prea ma documentasem inaintea sosirii mele cum stau lucrurile in acea perioada, dar speram sa fie un moment linistit intre gruparile belicoase. Statul Wa este profund dependent de China, care ii furnizeaza suport financiar si militar, consileri civili si militari. Granita comuna se intinde pe 133km. Desi fusesem asigurat ca nu mai sunt probleme in zona, un fior ma trecea pe spate cand ma gandeam ca violenta in aceasta parte de lume este ca jocul de fotbal in Europa.

Armata Unita a Statului Wa este cea mai mare organizatie de trafic de droguri din Asia de sud est, cultivand suprafete imense si folosind banii pentru inarmare. Guvernul central incearca din 2005, cand a declarat zona “curata” sa ofere alternative populatiei din zona, foarte saraca, prin culturi de ceai, arbori de cauciuc sau turism. Aceste solutii inofensive nu se dovedesc prea profitabile si o noua industrie, a jocurilor de noroc infloreste pe zi ce trece. Multi chinezi construiesc hoteluri si cazinouri pentru conationalii lor avizi de adrenalina si care nu pot juca in China, datorita interdictiilor.

Ultima propunere, cea legata de turism a fost motivul pentru care am ajuns in acest colt de lume, greu accesibil si nu prea deschis strainilor. O mare companie de turism din Asia, dupa cum spuneam, in incercarea de a promova noi destinatii pentru clientii sai mi-a propus aceasta aventura in schimbul fotografiilor pe care urma sa le realizez acolo si cu care urma sa faca destinatia atractiva. Dar ce sa gasesti inofensiv si imbietor intr-o lume inchisa si conflictuala pentru un turist zambitor si dornic de “soft adventure”, adica nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Motelul in care urma sa innoptez, denumit asa cu mare politete, se afla in Keng Tung, un orasel greu incercat de regimurile militare si de birmanizare, cu populatie majoritar chineza si wa. Cum fotografic nu prea aveam ce sa fac m-am concentrat mai mult pe triburile care traiesc in zona muntoasa din jurul oraselului, dar care se afla la distante destul de mari si greu accesibile datorita lipsei drumurilor, chiar si de pamant asa cum sunt aproape toate in zona si care devin inpracticabile in sezonul ploios. Dupa ce ajungi cu masina la sfarsitul drumului, continui pe jos pret de doua , trei ore prin jungla montana pana la unele sate mai indepartate.

Triburile care populeaza zona sunt foarte diferie, cu obiceiuri diverse si credinte religioase specifice, cu fizionomii aparte si costume proprii. Akha, lahu, ann, tai-loi, akhu si palaung sunt cele mai importante comunitati din muntii regiunii de frontiera pe care am strabatut-o in lung si in lat cu masina si pe jos.

Camera mea era de fapt un bungalou destul de spatios in care toate elementele erau din lemn, ceea ce nu imi displacea deloc si personalul era format din mama, bunicul si doi baieti, fiecare cu activitatile sale. Partea mai dificila era comunicarea, caci nici unul dintre cei patru nu rupea o vorba in engleza si trebuia sa dau din maini ca o pasarica dornica de zbor. Cum nu era decat patru dupa amiaza cand am terminat cu formalitatile si despachetatul ardeam de curiozitate sa ies si sa incep sa adulmec putin imprejurimile. L-am asteptat putin pe ghidul care nu stiu ce tot povestea cu bunicul si l-am rugat sa ma duca sa vad ce se petrece in orasel. S-a scuzat politicos de intarziere si am luat-o la pas intr-o directie numai de el stiuta. Pe drum am incercat sa aflu cum de vorbea asa de bine engleza si cum se descurca cu triburile din zona. Am aflat cu mare mirare ca nu plecase din orasel decat odata la Hong Kong cu adjunctul sefului armatei wa, tocmai din motivul ca vorbea engleza, chineza, shan si akha. Prima concluzie a fost imbucuratoare, insemna ca era in bune relatii cu soldatii, pe care aveam sa ii tot intalnim prin padure. Apoi am aflat ca tatal lui era chinez si mama din tribul akha, iar engleza o invatase aici.

Populatia akha provine din China si se gaseste raspandita in zonele muntoase inalte din Myanmar, Thailanda, Laos si provincia Yunnan din China. Satele lor te intampina cu o poarta micuta din lemn sculptat, infatisand micute figuri de oameni si animale, cu scopul de a separa spatiul imblanzit al omului si al animalelor domestice de viata salbatica a junglei si de spiritele naturii. Credinta religioasa, numita zahv, este un amestec de animism si ritualuri stravechi ce subliniaza legatura lor cu pamantul si locul lor in lumea naturii. In traditia akha se pune un accent deosebit pe genealogie. Fiecare barbat trebuie sa stie si sa rosteasca la festivitatile mai importante cincizeci de generatii in urma pe linie paterna si se pare ca acest obicei are rostul de a evita incestul, pentru ca daca se gasete un membru comun in ultimele sase generatii, tinerii nu au voie sa se casatoreasca.Toate traditiile sunt perpetuate pe cale orala si reamintite cu ocazia celor mai importante adunari.

Costumele se deosebesc de cele ale altor triburi in special prin podoaba ce o poarta femeile pe cap. Aceasta este foarte complexa, formata din tesaturi care cuprind monede de argint si niste sfere din acelasi metal. In spate se mai gaseste o piesa din argint , destul de mare care variaza in forma in functie de varsta si statutul marital al celei care o poarta.

Drumul prafuit nu oferea nici o priveliste deosebita, numai cladiri din beton si caramida, de data recenta si lipsite complet de gust estetic. Am intrebat daca putem ajunge la vreun sat apropiat in timpul ramas pana la apusul soarelui. A fost de acord si rapid ne-am urcat in masina cu gandul de a mai prinde putina lumina in satul pe care urma sa il vizitam. Terase largi si nu prea inalte se succedau, unele cultivate cu orez, altele uscate si prafuite cu fire de paie razlete ce se iteau ici colo. Am intrebat de ce nu sunt toate campurile cultivate si mi-a explicat ca in sezonul secetos nu este suficenta apa pentru a utiliza intreaga suprafata cultivabila. Un punct mic albastru intens se detasa in verdele proaspat,intens al unei terase de orez.Cu cat ne apropiam mai mult am inceput sa deslusesc forma unei femei aplecate care culegea niste legume dintr-o mica gradinita situata in mijlocul campului de orez. La brau stralucea intens o centura foarte lata de metal in lumina calda a apusului, iar eu ma intrebam complet ignorant ce putea fi si ce rost avea sa cari dupa tine cateva kilograme de argint, caci dupa am aflat din ce metal erau mestesugite centurile acelea. Am oprit autovehicolul si am luat-o cat am putut de repede pe o ridicatura ingusta de pamant ce despartea cultura de orez de gradina de legume catre femeia lucitoare. Cand m-am apropiat, s-a ridicat , m-a privit destul de rece la inceput apoi mi-a zambit cu gura mare plina de dinti negri ca taciunele. Vazusem pana atunci multi asiatici care mestecau betel si aveau gingiile vinete si dintii galbeni-maronii, dar niciodata negru intens.

Palaung, caci din aceasta comunitate facea parte femeia, este un trib dintre cele mai vechi din Myanmar, care se gaseste mai aproape de zonele locuite si se evidentiaza prin costumele purtate de femei, foarte colorate, stranse prin centuri late de argint cu rolul de a le proteja de spiritele rele si prin renumele de foarte buni cultivatori de ceai. In zone inalte de aproximativ 1600m aduna frunze de ceai si apoi le fierb, le usuca si le lasa la fermentat perioade lungi de timp, pana la un an, cu cat perioada este mai lunga cu atat ceaiul este mai bun.

Am rugat ghidul sa o intrebe daca o deranjeaza sa ma invartesc putin pe langa ea si sa trag cateva cadre in timp ce trebalieste printre plantele din gradina. A fost de acord si si-a vazut de treaba in continuare fara sa ma bage in seama aproape deloc.

Etnia palaung practica un amestec de budism si animism care se remarca prin credinta foarte puternica in spiritele “nat”, spirite ale obiectelor neinsufletite: stanci, munti, rauri si stramosi morti de mult. Traditional sunt 37 de “nat” si li se aduc ofrande, fructe de palmier sau tutun de catre saman cu ocazia ceremoniilor religioase, atunci cand un membru al comunitatii este bolnav sau cand recolta este slaba. Dupa ce am considerat ca ar fi cazul sa o las in pace cu treburile ei am continuat drumul catre satul din care provenea si ea. Acolo am intrat la capetenie sa cerm permisiunea de a ne plimba si de a fotografia prin micutul catun.

Capetenia satului provine din familia cea mai numeroasa si are datoria de a judeca conflictele si de a lua decizii in numele satenilor cu privire la intregul sat. Turismul pare a fi o metoda usoara si sigura de castig, mult mai inofensiva si lipsita de riscuri decat cultivarea macilor si varstnicii agreeaza ideea de a primi vizitatori la ei in sat. Prima experienta a fost imbucuratoare si nu prevestea nimic din surprizele pe care urma sa le am cu alti etnici binevoitori.

Pana acum cativa ani se numarau printre cei mai prolifici cultivatori de maci dintre triburile din regiune, nevoite sa recurga la aceasta metoda pentru a supravietui, dar astazi, cel putin in zonele mai accesibile, au inlocuit cultura acestei plante cu orez, ceai , porumb sau palmieri. Am primit permisiunea si am scotocit in graba toate cotloanele asezarii in cautarea a ceva interesant de surprins. Casele, majoritatea din lemn cocotate pe niste stalpi destul de inalti lasau loc de depozitare sub ele pentru lemnul necesar aprinderii si intretinerii focului.Printre ele isi faceau loc noi constructii de caramida, oribile dar importante pentru statutul social al proprietarului.Gandul ma ducea la anii ’90 in Romania,atunci cand toti proaspat imbogatitii intrasera intr-o competitie aiuritoare a celei mai mari si grotesti case, culminand cu binecunoscutele turnulete…Proportiile nu se compara sub nici un aspect, dar intentiile sunt similare, oamenii sunt la fel indiferent pe ce continent te gasesti.. O alta trasatura distincta este regimul lor aproape in exclusivitate vegetarian, doar rareori consuma peste proaspat. Nu vaneaza, iar vitele le cresc numai pentru munca si nu le scarifica pentru consum.

In afara de cateva femei varstnice care teseau pe langa casutele de lemn si copii despuiati ce alergau in colbul aurit de soarele galben al asfintitului nu prea era activitate, semn ca cei tineri si in putere parasisera satul in cautarea lucrului. Am incheiat prima iesire curand si am plecat inspre motel cu gandurile imprastiate intre oamenii si locurile pe care abia le descoperisem si cei de acasa pe care ii parasisem de mai bine de trei saptamani.

Diminetile incepeau in fiecare zi la ora cinci pentru mine, caci nu vroiam sa pierd nici macar un minut din lumina calda a diminetilor, indiferent unde ma aflam. Mic dejun nu exista,dar totusi gaseam pe masuta de langa minuscula tejghea de receptie o banana, doua feliute de paine uscata si ketchup in fiecare dimineata. Mancam banana si ma intrebam mereu la ce ar fi trebuit sa folosesc ketchupul .Bananele se gasesc din belsug, aproape peste tot, salbatice sau cultivate, mici, mari si de diverse forme. La cinci si jumatate fix aparea Didi, ghidul si plecam catre catunele indepartate cu speranta de a vedea si fotografia, mai ales, ceva deosebit. In acea zi am mers pret de vreo 3 ore, am strabatut trei bariere pazite de soldati in uniforma purtand slapi in picioare, care imi aruncau cate o privire scurta si il intrebau pe Didi unde mergem. Nu stiu ce le spunea, dar treceam repede de ei si ne continuam drumul. Pe la opt jumate, noua am ajuns langa un lac care inchidea drumul, am lasat masina acolo si am luat-o pe jos urmarind o cararuie ingusta si destul de abrupta care ducea in satul populatiei lahu.Cred ca este mult spus populatie, cand acolo se aflau mai putin de saizeci,saptezeci de persoane, majoritate femei si copii mici.

Lahu provin tot din China si din zona platoului tibetan si au migrat in Asia de Sud- Est cu aproximativ doua sute de ani in urma. Prima silaba a numelui, “la”, inseamna tigru si ei sunt numiti de ceilalti vanatorii de tigii. Nimeni nu stie cum s-a format acest nume, dar pana in ziua de azi regimul lor alimentar contine multe animale salbatice si majoritatea barbatilor poarta niste flinte lungi, vechi de cel putin 100 de ani aproape permanent. Barbati cu pusca in spate conducand mici motorete pe cararile inguste din padure poti vedea destul de des in regiune. Dupa un timp petrecut printre localnici, cu o droaie de copii in urma noastra asteptand cu gura cascata sa primeasca o acadea sau cateva bomboane, am plecat inapoi pe drumul rosu-cleios cu memoria proaspata a ceea ce vazusem si mai ales simtisem printre acesti oameni aflati ata de aproape de epocile apuse ale umanitatii.
Politeismul stravechi a fost amestecat cu budismul mahaiana cu sute de ani in urma si apoi misionarii crestini au influentat un numar destul de mare de oameni incepand cu anii 1800. Astazi aproape 40 % sunt baptisi, dar nu au renuntat definitiv la traditiile animiste si a rezultat un amestec ciudat de obiceiuri religioase in care preotul crestin oficiaza slujbe in care se amesteca invocari de spirite, exorcism si rugaciuni crestine.

Am ajuns in Keng Tung pe intuneric. Didi a plecat grabit acasa la sotie si copilul sau abia nascut iar eu am ramas singur si flamand urmand sa caut restaurantul din apropiere pe care mi-l recomandase. Intunericul imbratiseaza micutul orasel, caci iluminat electric nu exista decat in cateva zone centrale iar aprovizionarea este intermitenta la fel ca in intreaga tara si te trezesti din vreme in vreme fara lumina oriunde ai fi. Am urmat instructiunile, si dupa ce am trecut de mai multe ori pe langa niste caini patrunsi de simtul datoriei, am observat luminile care anuntau mult asteptatul restaurant. Acesta era o structura de beton, niste stalpi ai unei cladiri de trei etaje, neinveliti de ziduri la parter si care formau un fel de terasa acoperita cu mese si scaune de plastic ici colo. O fetita de vreo doisprezece ani a venit sa ia comanda fara a sti nici un cuvant in nici o limba in afara de cea natala. Char daca meniul era scris si in engleza a fost imposibil sa ma inteleg cu ea pana nu a venit o femeie mai varstnica care a lamurit-o. Cina, putin orez fiert, o bucatica de peste fara nici un gust si o bere acceptabila a fost suficienta si am plecat spre motel cu ochiii in patru dupa caini.

Urmatoarea dimineata am decis sa ne indreptam catre un sat locuit de oamenii ann.

Ann reprezinta unul dintre cele mai traditionale grupuri etnice ale zonei. Ei fac parte din familia lingvistica mon-khmer, impreuna cu vecinii lor, palaung, loi si wa. Aceasta etnie isi afla radacinile de sute de ani in zona, cu mult inainte de migratia populatiei shan sau a grupului sino-tibetan, akha si lahu. Satele lor sunt asezate pe pante inconjurate de vegetatia montan-tropicala, iar casele sunt construite pe piloni inalti de bambus, cu pereti din lemn si acoperisuri din frunze. La fel ca si lahu, religia lor variaza in functie de contactele pe care le-au avut in cursul vremii cu etnia shan cu budismul sau cu misionarii crestini, dar puternice influente animiste au ramas indiferent ce religie au adoptat.

Din nefericire izolarea in care traiesc nu a permis accesul la scoala si la ingrijire medicala, ducand la un inalt grad de analfabetism si la o mortalitate infantila de peste 50%. Obiceiul de a mesteca frunze si nuci de betel le-a adus denumirea de tribul cu dinti negri. Amestecului de frunze si fruct de betel, adica de palmier areca, i se adauga putin var stins, mirodenii si tutun pentru amplificarea aromei. Varul declanseaza eliberarea de alcaloizi cu efect stimulant, oferind o senzatie de caldura in corp si de euforie. In afara de efectele stimulante acest compus innegreste dintii definitiv si fiecare membru al tribului de la tineri pana la cei mai varstnici au dintii negrii si stricati. Daca obiceiul provine de la ei sau a fost preluat nu stiu, dar si alti oameni din zona si nu numai obisnuiesc sa mestece nuci de betel in aproape intreaga tara. Poate ca din cauza rujului din scoarta unui copac pe care il folosesc si care accentueaza culoarea neobisnuita a dintilor au fost numiti asa.

O experienta remarcabila a fost vizita si calatoria la triburile tai-loi care locuiesc in niste case lungi din lemn, in jur de opt familii in fiecare casa. Satele contin cateva case si sunt la distante mari unele fata de altele. Acestia se afla departe de Keng Tung, adanc in padure, chiar pe granita cu China. A fost cel mai lung drum pe care l-am facut in zona si cel mai interesant. Inainte de a pleca Didi a facut cateva copii dupa pasaportul meu si primul loc in care ne-am oprit a fost un fel de birou al autoritatilor , ceva militar sau politie. Dupa ce s-a descaltat respectuos la usa biroului Didi a intrat si nu a mai iesit decat dupa trei sferturi de ora, timp in care ma luasera toate transpiratiile, ca sa nu mai zic ce senzatie am avut, cand in sfarsit s-a intors fara pasaportul meu si cu cateva foi de hartie in mana… Mi-a explicat ca zona in care mergem este indepartata si trebuie sa trecem prin mai multe filtre militare unde avem nevoie de aceste documente de la autoritati. Urmatoarea oprire am facut-o in piata locala pentru a cumpara cate ceva de mancare caci ziua urma a fi lunga, iar in padure nu deschisesera inca supermarketuri. Piata era destul de mare si negustori de toate felurile se inghesuiau sa isi vanda marfurile ciudate pentru un european ca mine. Pe alocuri se gaseau wokuri imense asezate pe foc de lemne in care bucatari improvizati prajeau orez sau taietei cu mirodenii si legume la care adaugau dupa preferinte bucatele lungi si subtiri de carne de capra,oaie sau mai stiu eu ce animale. Cum carne nu consum am luat niste orez prajit cu legume si am plecat la drum. Soseaua serpuia pe coastele muntilor nu prea inalti si foarte impaduriti pe distante mari si privelistile dezvaluiau o succesiune de terase cu orez si culturi de bananieri si cafea. Nelipsitele bariere cu sarma ghimpata si soldati in slapi nu ma mai intimidau atat de tare ca in primele zile, poate pentru ca nu am avut parte de nici o neplacere din partea lor si asteptam rabdator sa verifice documentele si sa il ancheteze scurt pe ghid in privinta mea. Pe la ora unu am ajuns in locul unde urma sa lasam masina. Ne astepta un drum de aproximativ doua ore pana in sat si alte doua la intoarcere prin padure. Ne-am inhamat bine, eu cu aparatele iar Didi cu alimentele si apa si am pornit cu elan la deal. Pe la jumatatea drumului ne-am oprit la o manastire budista pentru a ne odihni si a manca ce aveam in traista. Templul din mijlocul manastirii era amplasat pe o limba de pamint suspendata oarecum pe culmea montana si oferea o panorama superba asupra intregii vai. La inceput locul parea pustiu, numai liniste si soare. Am despachetat intr-un loc mai ferit si ne-am pregatit gustarea frugala cand un calugar copil de vreo treisprezece ani, invesmantat intr-o toga portocalie, culoare specifica mai degraba celor din Thailanda decat calugarilor din Myanmar, s-a indreptat catre un soi de gong din arama si a inceput sa isi plimbe degetele concentric pana cand bucata de metal a eliberat un sunet la inceput discret, dar care a crescut in intensitate atat de tare incat mi-am acoperit urechile. Era un fel de toaca a lor, un instrument prin care comunicau la distanta, chemau oamenii la anumite ore pentru slujbe, masa sau in situatii de urgenta. Probabil ca reusea sa aduca metalul la o frecventa de rezonanta prin acea frecare delicata si il facea sa vibreze atat de sonor.Am incercat si eu apoi dar nu am reusit sa generez nici cel mai mic sunet. Cu capul vajaind de sonoritatea ciudata a gongului ne-am reluat cararuia ingusta catre tai loi. Acestia au o fizionomie total diferita de celelalte triburi, aducand mai mult cu amerindienii amazonieni. Au fata rotunda, nasul turtit, sunt mici de statura dar foarte robusti iar barbatii au picioarele tatuate. Majoritatea nu au parasit niciodate satul decat pentru vanatoare in imprejurimi.

Odata cu distrugrea culturilor de mac oamenii triburilor tai-loi, precum si cei din alte triburi au ramas fara nici un fel de venit si tot incearca diferite variante de sustinere financiara. Culturile de ceai le aduc un minim venit atunci cand vreun negustor ajunge in satele lor, dar oferta este extrem de modesta, cu toate ca ceaiul cultivat de ei este de foarte buna calitate. Am luat parte si eu la un fel de ceremonie a pregatirii ceaiului pentru oaspeti, constand in mai multe manevre de incalzire si ardere a frunzelor inaintea introducerii in apa incalzita.

In aceste triburi barbatii nu mai poarta costume specifice , iar femeile si-au vandut toate bijuteriile si putine mai poarta niste costume alb-albastre. Am avut norocul de a nimeri in ajunul unei nunti si am surprins cateva momente specifice de la strangerea darului de catre seful tribului pana la pregatirea bucatelor, activitate la care participau multe femei si chiar viitorul ginere.

Ultima vizita am facut-o la o comunitate extrem de restransa de akhu ceva mai aproape de Keng Tung, dar cu un acces destul de dificil, departe chiar si de putinele carari din padurea deasa.

Akhu sau oamenii cu pipe de bambus traiesc in sate foarte mici de cateva case si au legaturi extrem de putine cu vecinii. Au o limba pe care nu o inteleg alte triburi si este foarte greu de comunicat cu ei chiar printr-un ghid din zona. Calea de comunicare este limba shan pe care cativa dintre ei o cunosc, dar majoritatea nu vorbesc decat limba lor . Multi au fost convertiti de misionari crestini la baptism, dar traditiile lor ancestrale sunt inca prezente . Casele lor au ramas neschimbate de sute de ani si nu am vazut acoperisuri de tabla sau garduri de sarma. Tot materialul folosit provine din padure si in mare parte este bambus. Costumatia femeilor este simpla formata din doua piese vopsite indigo sau negru cu vopsele naturale iar pe cap poarta un turban negru. Podoabele constau in margele si niste cercei mari si grei din argint care le lungesc lobii urechilor, iar nelipsita pipa inlocuieste consumul de betel.

Barbati nu am intalnit deloc, probabil ca erau plecati undeva la munca prin imprejurimi.

Din pacate vizita mea in zona a durat doar opt zile si nu am putut sa petrec mai mult timp cu acesti oameni pentru a dezmorti putin relatiile si ai cunoaste mai profund.Am plecat cu acest regret si cu dorinta de a reveni cat de curand in acest spatiu aproape mistic in care singura cale de acces este aeriana pentru ca guvernul birmanez nu permite strainilor sa vina cu masina. Motivele invocate ar fi drumurile proaste si riscul de a ramane neputincios la distanta mare de orice zona locuita, dar eu cred ca mai exista si dorinta de a nu lua contact cu eventuali rebeli pe parcursul drumului de 1200 km, cat reprezinta distanta intre Yangon si Keng Tung…