Scântei de lume
Scântei de lume
ANUL DE GRAȚIE 2020
Turcia, Tanzania, Grecia, Indonezia, India erau proiecte pentru prima parte a anului, parte dintre ele aflate deja în stadii avansate de organizare. Părea un început de an normal, cu activități programate, ca aproape fiecare dintre anii precedenți. Cu câteva luni bune înainte fusesem în China și chiar mă gândeam cum ar fi fost să trăiesc la fața locului scenele văzute la televizor. Dar iată că evenimentele au venit ele peste noi, precipitatându-se cu o viteză incredibilă. Și dintr-odată călătoriile au devenit un lucru excepțional, justificat doar de treburi ce nu sufereau amânare. Lunile au trecut și perspectiva revenirii la normal s-a îndepărtat tot mai mult. Timpul petrecut acasă, mobilitatea redusă și frustrarea m-au făcut să îmi reevaluez relația cu mine însumi, cu lumea, cu amintirile dragi din desele mele călătorii. Oamenii, locurile,
peisajele, gusturile, mirosurile, poveștile sau lumina mi-au întreținut constant combustia internă. Sunt catalizatori fără de care viața ar fi fost mult mai anostă.
BROMO
URMĂREAM CU RESPIRAȚIA SACADATĂ fasciculul lanternei frontale pe scările abrupte de mai bine de o oră. Urcușul extenuant era îngreunat de ceața rece și densă care mă înconjura. Lăsasem mașina la capătul unui drum pietruit și apoi o alee îngustă și povârnită, segmentată de porțiuni alcătuite din trepte mari de piatră, te invita către vârful muntelui de unde puteai admira răsăritul deasupra Vulcanului Bromo din Insula Java. De o parte și de alta se înșirau mici barăci, adăpostind sub becuri palide pâlpâitoare oameni cu respirație aburindă, care se pregăteau să ofere ceai fierbinte vizitatorilor înfrigurați. În timp ce pășeam mecanic, fluxul gândurilor îmi era dominat de legenda locului. Cu ochii minții îl vedeam pe tânărul Kesuma plutind în gol către hăul din adâncul vulcanului, calm și împăcat cu soarta crudă ce îi fusese hărăzită de către zei. Părinții săi, regina Anteng și regele Seger, făcuseră o promisiune zeului Muntelui Hyang Widi Wasa, că i-l vor oferi pe ultimul născut dacă îi va ajuta să aibă copii. După ani lungi de așteptări, regina născu 25 de copii și uitară promisiunea făcută. Într-o zi frumoasă, cu soare strălucitor, vulcanul a început să arunce fum și foc în toate direcțiile amintindu-le muritorilor că nu te poți juca cu divinitatea. Toată puterea lor regească s-a spulberat într-o clipă și au trebuit să își ducă la îndeplinire crâncena făgăduială. Cuplul regal a fost nevoit să parcurgă urcușul pe munte pentru a-și sacrifica ultimul copil născut. Se spune că atunci când Kesuma a fost aruncat în crater, s-a auzit vocea lui care le spunea localnicilor: „Dragii mei frați și surori, am fost sacrificat de părinții noștri pentru a ne supune în fața zeului Hyang Widi.
Rămâneți în pace și trăiți în bogăție, dar niciodată să nu uitați să venerați.”
Am ajuns sus istovit și gâfâind, fără mari așteptări și cu părul ud de sudoare, făcându-mi loc cu greu printre localnicii înghesuiți în parapetul de la marginea platformei de unde se vedea vulcanul. Venisem înainte cu vreo două ore de răsărit pentru a putea să mă apropii de marginea neîncăpătoarei terase. Noaptea se îndepărta subtil, făcând loc primelor raze de lumină care străbăteau timid ceața densă în care eram scufundați. Negura se risipea încet, eliberând cerul sângeriu de mantia albastră a nopții. Priveliștea dezvăluită sfios de căldura soarelui ce topea aburul din jur m-a făcut să înțeleg ce înseamnă venerația…
BHAKTAPUR
VIAȚA CURGE INEXORABIL prin cele mai mici interstiții ale existenței. Bhaktapurul anului 2019 nu va mai arăta niciodată la fel ca înainte de 2015. Cutremurul cumplit a schimbat fața Nepalului pentru totdeauna. De atunci, un nou Nepal încearcă să se nască cu greu din moloz. Mă ghemuiam între un morman de cărămizi adunate din dărâmături și aranjate într-o stivă dezordonată pentru a fi refolosite, și o grindă din lemn masiv, vechi de sute de ani, încercând cu răbdare să surprind un moment semnificativ în relația acestor femei adunate în fosta piață a orașului, nu numai să vândă câteva kilograme de legume proaspete, dar și să își depene împreună poveștile trăite sau auzite și să aducă fiecare noutăți și intrigi, așa cum le stă bine doamnelor din orice colț al lumii. Marginile colțuroase ale cărămizilor roșiatice mă împungeau în spinare, iar spațiul îngust mă obliga să îmi transfer greutatea de pe un picior pe altul la câteva minute, punându-mi la încercare răbdarea. Era singura poziție care îmi îngăduia distanța necesară pentru un cadru care să cuprindă toată scena în desfășurare.
După ce m-au studiat un timp, neînțelegând la început de ce mă chinuiam singur printre dărăpănăturile din fața locului unde se așezaseră și chicotind încetișor, cu mâna la gură, au început să uite de prezența mea și și-au reluat discuțiile mai interesante decât priveliștea unui străin cu un aparat de fotografiat în brațe care se contorsionează într-un ungher insalubru. Din vreme în vreme, câte un client nepoftit le întrerupea discuțiile aprinse cu vreo comandă neînsemnată de doi, trei castraveți sau alte mărunțișuri. Își întrerupeau brusc conversația, puțin deranjate, apoi o reluau cu și mai multă înflăcărare. Un tablou minunat, cromatic, compozițional și încărcat de gesturi și poveste s-a desfășurat neașteptat în fața mea. Nu a durat decât câteva clipe, după care s-a spulberat la fel de repede pe cât s-a înfiripat. Am constatat pentru a nu știu câta oară că relațiile dintre oameni rămân aceleași, indiferent de decorul în care se desfășoară.
MRAUK U
MICUȚUL AVION cu elice torcea liniștit deasupra câmpiei aluvionare din nord-estul Myanmarului, survolând păduri de mangrove din care scânteia luciul apei ici-colo, lacuri albastre translucide închise de bancuri de nisip galben și păduri tropicale acoperite de ceață străvezie. Imaginea era așa cum un om își poate imagina Paradisul. Golful Bengal se stingea ușor la orizont pe măsură ce avionul cobora lin către aeroportul din Sittwe. Curiozitatea creștea odată cu apropierea de acest loc îndepărtat, despre care am auzit prima dată în noiembrie 2016, cu o lună înainte să ajung în zonă, odată cu acuzațiile aduse de un înalt funcționar ONU guvernului din Myanmar, învinuit de purificare etnică. Populația Rohingya, considerată poate cea mai discriminată minoritate din lume, nu își găsește locul nicăieri. Nenorocirile acestei etnii de religie musulmană încep din 1948, anul în care Myanmar și-a obținut independența de sub dominația britanică. Legislația de atunci, prin care se stabilea cine are drept de cetățenie în noul stat, adică 135 de etnii, nu îi cuprindea și pe Rohingya. Totuși pentru cei care puteau dovedi că trăiau în interiorul granițelor de cel puțin două generații existau anumite drepturi. Situația s-a înrăutățit dramatic odată cu venirea la putere, prin lovitură de stat, a regimului militar în 1962, care nu a acordat acestei populații decât niște permise de ședere pentru străini, ceea ce le-a îngrădit dreptul la educație, căsătorie, muncă, acces la serviciile medicale și practicarea religiei. Ca urmare, gradul de izolare a crescut teribil și tensiuni majore au apărut pe parcursul timpului. Au urmat represiuni care au dus la emigrare masivă în Bangladesh în special, dar și în Malaysia, Thailanda și alte țări din Asia de Sud-Est. Crime, violuri în masă și incendieri au fost raportate către organismele internaționale de către refugiați în toată această perioadă. Declanșarea violențelor din noiembrie 2016 era justificată de uciderea a nouă ofițeri din poliția de frontieră de către bandiți Rohignya, înainte cu două luni de vizita mea în zonă. De fapt, mă aflam în mijlocul acțiunilor violente de reprimare duse de armata din Myanmar. Drumul către Mrauk U, locul în care doream să ajung, a durat mult mai mult decât ar fi trebuit din cauza ocolurilor făcute în încercarea de a evita contactul cu desfășurarea acțiunilor militare. Cu toate acestea, am fost forțați să oprim când un grup de oameni cu fețe disperate și trupuri pipernicite ne-au tăiat calea cu boii la fel de piperniciți, atât de mici cum numai în Mustangul tibetan mai sunt, care trăgeau din greu niște căruțe burdușite cu diverse lucruri gospodărești. O parte dintre bărbați biciuiau fără milă animalele neputincioase, iar alții, plini de sudoare, deopotrivă cu femeile, împingeau din spate căruțele ce trosneau din toate încheieturile. Scena se desfășura în nori compacți de praf străbătuți de raze galben-oranj de asfințit și urlete amestecate cu răgetele animalelor bătute. Am rămas tăcut tot restul serii, neputând să înțeleg cum pot coexista frumusețea sublimă cu mizeria și chinul.
NAKURU
AFRICA, cu pământu-i roșu-sângeriu și vegetația de un verde intens mai tot timpul anului, mi-a exaltat imaginația încă de copil. În perioada comunistă, gândul unei vizite în sălbaticul continent era ceva aproape de neimaginat, dar nu m-a părăsit niciodată. Părinții mei aveau în bibliotecă câteva albume cu imagini color din diferite rezervații africane, din Tanzania în special, dar un album cu craterul Ngorongoro nu îmi dădea pace. Într-o perioadă nu era zi în care să mă întorc de la școală și să nu frunzăresc vreme de cel puțin o oră paginile colorate imprimate cu imagini reprezentând nenumărați flamingo roz acoperind cerul albastru sau cu hipopotami căscând alene în lacuri argintii. După lungi ani de așteptări, într-o zi însorită de septembrie m-am îmbarcat în primul meu zbor către Africa mult visată. Nu am început cu craterul Ngorongoro din Tanzania, locul pe care îl cunoșteam cel mai bine din amintirile mele, ci cu Kenya, țara alăturată, care deține câteva parcuri naționale de excepție; Maasai Mara, cu câmpiile nesfârșite, Nakuru, cu o densitate mare de animale, și Amboseli, renumit pentru elefanții săi, sunt cele mai importante. Cele două țări, bine reprezentate în turismul mondial de celebrele circuite de safari, conlucrează strâns, alternând cumva perioadele în care sunt vizitate, datorită circuitului natural format de Marea Migrație. Nicăieri în lume nu există o mai mare mișcare a animalelor decât deplasarea a peste două milioane de gnu și zebre din Serengeti National Park, în Tanzania, către pășunile verzi din Maasai Mara National Reserve din Kenya, ce se desfășoară din iulie până în octombrie. Această migrație este, de fapt, un proces ce are loc pe tot parcursul anului; practic, nu se oprește niciodată. Animalele se deplasează de la sud la nord și înapoi încontinuu, parcurgând o buclă ce nu se încheie niciodată în căutare de pașuni proaspete. Perioada mai sus menționată este importantă pentru că surprinde traversarea celor două râuri mari, Grumeti în Tanzania și Mara în Kenya, revelând norocoșilor privitori spectacolul suprem al încleștării dintre crocodili și antilopele gnu și zebre, bine-cunoscut din documentarele despre viața sălbatică. Dacă ai ochii deschiși, Kenya îți oferă mai mult decât diversitatea uimitoare a sălbăticiunilor, triburile de maasai sunt uimitoare și chiar o vizită scurtă în satele înconjurate de garduri aspre de acacia te transferă într-o lume a începuturilor de istorie. Peisajele, cu nimic mai prejos decât varietatea animalelor continentului, sunt deseori în palete cromatice extrem de fine, pe alocuri indescriptibil de frumoase …
MUKTINATH
LA ALTITUDINEA DE 3.800 nu este prea cald, indiferent de anotimp și de poziționarea geografică. Soarele strălucea intens, dar nu prea se simțea căldura aceea plăcută pe care o asociezi cu intensitatea sclipirii solare. Cu căciula coborâtă pe frunte și cu haina încheiată până la ultimul nasture, urmăream cu mirare femei acoperite doar cu o pânză subțire, de cele mai multe ori de culoare roșie, sariul tradițional indian, și bărbați în chiloți de plastic, cum treceau în grabă, unii mergând vioi, alții încercând să străbată înot cei câțiva metri ai celor două bazine aliniate în fața templului Muktinath. Ieșeau zgribuliți, cu buzele vinete și tremurând din toate mădularele, alergând cât puteau de repede la locul unde își lăsaseră hainele, cu intenția vădită să se șteargă și să se îmbrace cât mai rapid. Micuțul sanctuar se găsește la poalele Muntelui Thorong La în Mustang, Nepal, și este considerat unul dintre cele mai sfinte lăcașuri atât pentru hinduși, cât și pentru budiști. Accesul se face printr-o cărare îngustă și abruptă pe care poți vedea copii și bătrâni împreună, primii zglobii, cei din urmă trași la față și osteniți, grăbindu-se spre locul sfânt. În interiorul templului se găsesc 108 capete de tauri dispuse semicircular, prin gurile cărora se scurg cele 108 izvoare ale sanctuarului și pe sub care se perindă în grabă alte zeci de oameni dornici de sfințenie ușor obținută. 108 este un număr cu semnificație profundă în filosofia hindusă. După ce am căscat gura o vreme, privind curios femeile și bărbații înfrigurați intrând și ieșind din apa rece ca gheața, unii mulțumiți de isprava lor eroică, alții cu dinții clănțănind în gură, am decis să las în urmă sfințenia de acest fel, care îmi amintea de proslăvirea moaștelor pe la noi, gândindu-mă câte forme diverse de manifestare a venerației am văzut în câte locuri am umblat și să ies în fața porții pentru a admira măreția înfricoșătoare a peisajului montan care se așternea în fața mea. Odată ieșit m-a izbit liniștea întreruptă când și când de fluieratul vântului. Crestele înzăpezite din depărtare, liniștea și puritatea aerului mi-au creat o senzație de sacru infinit mai intensă decât aglomerația umană din interior. Sacrul este strâns legat de teamă, de inaccesibilitate, de maiestate sublimă, și nu de râsete și chicoteli mundane, stăvilite puțin de disconfortul temperaturii. Într-un colț îndepărtat al platoului pe care se întindea templul, un bărbat, înconjurat de puținele-i posesiuni materiale, era așezat, cu ochii închiși, parcă ascultând liniștea care îi șoptea ceva numai de el înțeles …
XINPING
VÂRFURILE ASCUȚITE ieșeau aproape vertical din apa Râului Li, forțând oglinda lichidă să își formeze numeroase meandre în apropierea satului Xinping. Micuța localitate găzduiește câțiva dintre ultimii pescari cu cormorani din lume. Deși pescuitul cu cormorani, mai vechi de 1.000 de ani, este atribuit Chinei și Japoniei, există și în Europa – mai precis, în Macedonia, pe Lacul Dojran în sud-estul țării, unde câțiva pescari încearcă să păstreze această tradiție. În Xinping, bărbații care mai au această îndeletnicire nu o fac pentru a prinde pește – au transformat meșteșugul pescuitului în modelling pentru turiștii avizi de fotografii deosebite. În jurul lor s-a dezvoltat o întreagă industrie turistică, cu pensiuni, restaurante și chioșcuri de tot felul, de unde poți să cumperi suvenire sau să îți ostoiești setea cu nelipsita Coca-Cola ori cu ceaiuri reci. Întrucât dimineața și răsăritul soarelui trecuseră, a trebuit să cutreier satul și împrejurimile așteptând să se însereze, căci atunci cei trei pescari ies în lumina reflectoarelor pentru reprezentația zilnică în fața spectatorilor-turiști-fotografi care își plătiseră locul cu câteva zile înainte. Cum habar nu aveam de aranjamentele locului, m-am trezit în spatele unei cete de 20-30 de oameni înghesuiți pe câțiva metri pătrați, de unde urmau să fotografieze, scuze, să declanșeze butonul camerei, în fața unui cadru aranjat deja de pescarii-modele în urma experienței miilor de fotografii anterioare. M-am gândit să îi las să își domolească zelul și am studiat de la distanță și în liniște cormoranii, principalii actori ai piesei. Aceste păsări de apă au culoare brun închis, aproape negru, și ochi verzi, de smarald. Sunt scufundători desăvârșiți atingând 25 de metri adâncime. Corpul lor este perfect adaptat, având o formă fusiformă și picioare scurte și puternice atașate la capătul extrem al trunchiului, astfel încât simplul mers pe jos devine foarte dificil pentru ei. Degetele mari și puternice sunt unite de o membrană interdigitală mai groasă decât la rațe, gâște sau pelicani. Cu aceste picioare pasărea izbește apa pentru a-și accelera exploziv propulsia subacvatică. Își urmăresc prada sub apă, cu ochii deschiși și aripile ținute strâns lângă corp. Cu ajutorul ciocului lung, subțire și cu vârful curbat la capăt, cormoranul reușește nu doar să prindă peștele, ci și să-l înțepe pentru a-l asigura. Peștele este apoi înghițit întreg, întotdeauna cu capul înainte, asta dacă nu are gâtul cuprins de un inel de sfoară care să nu-i permită înghițitul. Pescarul ia peștele mare și îi oferă cormoranului un altul mai mic pentru fiecare captură. Un schimb nu prea echitabil, dar asta e situația. Păsările pe care le studiam cu interes se aflau pe luntrea celui de-al treilea pescar, la distanță considerabilă de scena pregătită pentru afaceri, unde omul repara liniștit o plasă, pregătindu- se pentru intrarea în scenă.
BORSEC
VREME DE MAI MULȚI ANI nu scăpam în nicio toamnă perioada boncănitului la cerbul carpatin și uneori apucam să ajung și la lopătar, ce are perioada de rut imediat după cea a cerbului comun. Îmi încercasem norocul în diferite zone din țară, cu rezultate diferite în fiecare an. În 2014, toamna a început mai devreme și bruma albea frunzele pădurii încă din septembrie. Înspre sfârșitul lunii am ajuns în pădurile din jurul Borsecului cu speranțe îmbogățite de noua încercare de a surprinde spectacolul oferit de acest superb animal. Nu am să uit niciodată prima întâlnire cu uriașul blând al pădurilor montane oferită de amicul Silviu Chiriac în Vrancea dragă lui. Era o noapte deasă și noi umblam deja mult după miezul nopții printre brazii întunecați. Siluetele copleșitoare păreau să ascundă secrete la fiecare pas, orice adiere de vânt mă făcea să tresar și să văd mișcări discrete acolo unde nu era nimic. În apropierea unei poeni înalte, Siviu mi-a făcut un semn scurt să mă opresc. Am încremenit pe loc cu ochii ațintiți către culmea strălucind în lumina lunii pline. Îmi auzeam inima bătând în piept și șuieratul respirației în nări. Nu au trecut mai mult de câteva secunde când un muget teribil mi-a ridicat părul pe spinare. Nu auzisem până atunci sunetul pe care este în stare să îl emită acest animal magnific. Mugea și iar mugea, până îi auzeai gâfâiturile obosite. Părea ireală intensitatea sunetului care se revărsa peste poalele pădurii unde ne ascundeam… Borsecul se află în mijlocul județului Harghita și în mijlocul pădurii dese. Împrejurimile sunt năucitor de frumoase și merită fiecare clipă petrecută acolo. Florin, pădurarul, mă pregătise de cu seară pentru urcușul lung de a doua zi în zori. Am plecat pe întuneric, cu vreo două ore înainte de răsăritul soarelui, înarmați cu răbdare și cu o bocceluță de merinde. Am urcat preț de vreo două ore, la început pe un drum forestier, apoi pe cărări numai de el știute, până la o deschizătură potrivită în desiș. Abia îmi trăgeam sufletul sprijinit de un brad când aud un foșnet la vreo douăzeci de metri în stânga mea. Craiul nu mai avea teamă nici de om, nici de lup și își chema cu dor iubita…
JINSHANLING
BROBOANE GRELE DE SUDOARE îmi alunecau pe frunte și bubuituri înfundate îmi atacau auzul în ritmul bătăilor inimii. Scările fără sfârșit care te urcau și coborau de-a lungul Marelui Zid Chinezesc mă lăsaseră fără suflu și cu picioarele tremurând. Construcția grandioasă, a cărei înălțime variază între 4,5 și 12 m, iar grosimea, între 10 m la bază și până la 4 m pe coamă, avea în perioada de maximă eficiență peste 25.000 de turnuri de strategie integrate și încă 15.000 de turnuri de observație și semnalizare. Secțiunea pe care alesesem să o vizitez se numește Jinshanling și este una dintre ultimele zone restaurate unde încă se mai pot vedea ruinele originale și, ce este mai important, abia au început vizitatorii să o descopere, ceea ce înseamnă mai puțină înghesuială. În fața porții principale se construia o scenă pentru sărbătorirea Zilei Naționale a Chinei, aniversare ce urma să se desfășoare peste câteva zile. O mulțime de muncitori lucrau la asamblare, iar scena se înălța văzând cu ochii. Am stat câteva minute, urmărind în liniște eficiența și disiplina cu care munceau oamenii și am înțeles cum se traduceau în practică învățăturile confucianiste conform cărora totul trebuie să stea la locul lui, iar relațiile între supus și conducător, între tată și fiu trebuie să fie de supunere necondiționată. Am mai parcurs apoi câteva sute de trepte până la o platformă largă, unde se făcea joncțiunea între două pasaje ale zidului. Într-o parte se ridica un turn de apărare care găzduia o expoziție de fotografie dedicată zidului, iar în cealaltă parte, un grup de aproximativ 7-8 foarte tinere fete exersau o melodie chinezească la instrumente tradiționale. Vântul sufla destul de puternic și flutura voalurile albe care le înveșmântau, precum și părul negru, mătăsos și lung. La câțiva metri stăteau părinții zgribuliți, ținând în mâini hainele groase cu care veniseră îmbrăcate fetele, așteptând cu nerăbdare pauza să își îmbrace cu straie călduroase copiii pentru cele câteva minute dintre cântări. Seriozitatea desăvârșită cu care tinerele își executau sarcina, sunetele arhaice ce se degajau din instrumentele cu coarde, soarele cald al dimineții, vântul șuierând ușor, țesăturile fine și transparente, de un alb imaculat, precum și părul negru-tăciune, catifelat și lucios fremătând în aer, creau o atmosferă greu de imaginat și nespus de frumoasă. M-am apropiat pe vârfuri, cu aparatul pregătit, și am cerut voie părinților din priviri să fotografiez. Zâmbetele încurajatoare mi-au deschis drumul către o sesiune minunată de fotografie.
DEȘERTUL THAR
MĂ REÎNTORCEAM pentru a patra oară în India și pașii mă duceau în nordest, în regiunea Rajasthan, avangardă a apărării indiene în fața cuceririlor islamice, care a produs o cultură atipică pentru restul țării, cu influențe nordice și islamice în arhitectură, obiceiuri și bucătărie. În Evul Mediu, regiunea se numea Rajputan și era împărțită în 26 de state conduse de rajputani, adepți ai hinduismului și dușmani ai cârmuitorilor musulmani moguli. Conflictul început acum șapte sute de ani nu s-a încheiat nici astăzi, așa cum aveam să aflu în curând.. Turbanele roșii și mustățile mândre, lungi și ascuțite, sunt podoabe și semne ale masculinității bărbaților din Rajasthan. Pentru mine, sunt și subiecte interesante pentru fotografii și nu scap niciodată ocazia să încerc abordări cât mai diverse ale acestui subiect. Pe măsură ce înaintam înspre nord, vegetația se împuțina și devenea mai pipernicită și valuri de nisip șfichiuiau geamurile mașinii, însoțite de sunete scurte și ascuțite acoperite sporadic de fluierăturile lungi și intense ale rafalelor puternice de vânt. Mărețul Deșert Thar, care se întinde din nordul Indiei până în Pakistan, își făcea simțită prezența. Destinația mea era Jaisalmer sau „Orașul de aur’’, nume datorat culorii galbene a gresiei din care sunt construite clădirile și zidurile. Acum 800 de ani un fort în deșert pe o rută comercială importantă, astăzi ultimul mare oraș înainte de granița cu Pakistanul. Monument UNESCO, fortul păstrează între ziduri clădiri medievale transformate în hoteluri și pensiuni sau mici magazine de suvenire, alături de 7 temple jainiste amintind de rolul important jucat de comunitatea bogaților negustori jainiști în edificarea orașului. Locul meu preferat se găsește în piața centrală, mărginită de palatul regal, palatul reginei, platforma de unde se făceau anunțurile regale și un micuț, dar superb templu jainist. Primul lucru pe care l-am făcut odată ajuns în centru a fost să urc cele câteva trepte ale platformei și să privesc de la înălțime piațeta pavată cu blocuri mari de piatră îmbrățișându-și călduros oaspeții și localnicii deopotrivă. Petrecusem ceva timp urmărind relaxat trecătorii în lumina moale și caldă a apusului, când am observat pe peretele palatului regal amprentele roșii de mâini mici de femeie, ca un omagiu adus celor care au avut curajul de a săvârși Jauharul, sacrificiul suprem. Spațiul cald și primitor în care răsunau cântece și râsete zglobii fusese de două ori martorul unor atrocități de nedescris. Prima dată, în 1294, după un asediu de 8 ani al sultanului Alauddin Khalji, 24.000 de femei au recurs la sinucidere în masă prin ardere, să nu cadă pradă violurilor și sclaviei, în timp ce soții, tații și frații lor luptau până la ultimul rămas în picioare. A doua oară, la sfârșitul secolului al XIV-lea, 16.000 de neînfricate mame și fiice au ars de vii în fața invadatorilor musulmani, uimiți și înfricoșați de scena tragică ce se desfășura în spațiul în care mă găseam. Cum era posibil să nu rezulte un neam dârz și mândru din eroismul atâtor înaintași? Mi-am amintit apoi de mascota orașului, un bătrânel subțire și cu niște mustăți atât de lungi, încât câștigase titlul de posesor al celor mai lungi mustăți din lume. Îl fotografiasem în urmă cu doi ani și am plecat în căutarea lui pe străduțele din apropiere, unde știam că își petrece timpul. Îmi aminteam amuzat cu câtă grijă își desfăcea plasa care îi susținea nesfârșita-i podoabă și mândria cu care o etala, după care urma o cascadă de întrebări într-o englezo-indiană din care nu pricepeai mai nimic. Nereușind să îl găsesc, am așteptat o oră, apoi am întrebat un localnic dacă știe unde îl pot găsi. Răspunsul a căzut scurt și aspru precum securea călăului. Fusese prins de un grup de pakistanezi în deșert și decapitat, păstrându-i capul încununat de mustățile-i rajpute drept trofeu de război.
BAGAN
PLOAIA UȘOARĂ și caldă mă udase până la piele, dar senzația de liniște și calm depășea disconfortul cauzat de umezeală. Luna septembrie este ploioasă în Bagan, chiar dacă această regiune din Myanmar se găsește în zona uscată a țării. Nu este o perioadă recomandată turiștilor tocmai din acest motiv, care pe mine mă atrage. Extrasezonul e mult mai interesant. Am constatat în ultimii ani că perioadele cu turiști mai puțini sunt cu mult mai avantajoase. Poți comunica mai ușor cu oamenii locului, nu stai la cozi, iar mâncarea și cazarea sunt mai ieftine. Singurul inconvenient ar fi vremea capricioasă, uneori obligându-te să stai mai mult decât îți dorești în interior. Vegetația abundentă și verde acompania perfect templele roșii din căramidă arsă și cerul vibrând în nenumărate nuanțe de gri. Camuflate de vegetația luxuriantă, minuscule poteci șerpuiau printre stupe mici și mari, intacte sau aproape în ruină câteva, conducându-mi pașii curioși înspre locuri mai îndepărtate, puțin umblate de străini. Nori străvezii se succedau rapid pe cer, stropind frunzele și lăsând mici cocoloașe de praf în mijlocul cărărilor. Înaintam în tihnă, așa cum am obiceiul atunci când călătoresc fără nicio destinație stabilită. În urmă cu peste 1.000 de ani, această suprafață de aproximativ 100 km pătrați a devenit capitala religioasă a Imperiului Pagan. Mai mult de 10.000 de temple și stupe au fost construite între secolele al IX-lea și al XIII-lea, când spre sfârșitul veacului, mongolii sub conducerea lui Kubilai Han au cucerit Imperiul Pagan. După acest episod, zona a fost încet părăsită, până a decăzut complet. Multe cutremure au distrus cea mai mare parte dintre clădiri, astăzi rămânând în picioare aproximativ 2.000, dintre care unele au fost distruse de încercările nereușite ale guvernului de a le restaura cu materiale moderne și cu nespecialiști. În cele din urmă, în anul 2019 a căpătat recunoașterea UNESCO și a devenit sit protejat. Cu excepția câtorva temple mari deschise pentru vizitatori, majoritatea edificiilor sunt închise, pentru a fi protejate de eventualii musafiri nepoftiți. În acea după-amiază memorabilă, zeii pagani mi-au făcut o surpriză de zile mari. O mică stupă era deschisă, în jur nici picior de turist și soarele spărsese norii negri de ploaie, învăluind în lumina caldă de asfințit tot locul. Am presupus că trebuie să fie cineva înăuntru – de obicei, cei care au în grijă micile monumente funerare, adică familiile care locuiesc în apropiere – și am intrat fără a sta mult pe gânduri.
SIBERUT
APA SE SCURGEA ÎN FUIOARE ÎNCOLĂCITE de pe streșinile de bambus și se izbea sonor de terasa din lemn solid de tec. Stăteam ghemuit în interiorul casei care în loc de ferestre avea niște spații goale, iar în față, în loc de ușă, o deschidere mare de vreo trei metri, neacoperită în niciun fel, care urma pridvorului din tec. Pe seară, norii s-au spart și a ieșit soarele. Din frunzișul pădurii au început să apară fețe noi, pe care nu le mai văzusem zilele trecute în umas, locuința înălțată pe piloni la 1,5 – 1,7 m deasupra solului, așa cum mai văzusem în multe locuri din Asia de Sud-Est. Insula Siberut, în care mă aflam, este cea mai mare dintre cele aproximativ șaptezeci de insule ale Arhipelagului Mentawai din largul coastei de vest a Sumatrei, Indonezia. Populația indigenă mentawai locuiește de milenii în adâncimile junglei și a reușit, în ciuda eforturilor lui Suharto de omogenizare a populației Indoneziei, să își păstreze tradițiile ancestrale. O parte din poporul florilor, așa cum sunt numiți, care locuia mai adânc în pădure, a reușit să își păstreze modul de viață, construindu-și umas-urile din bambus, mâncând sago și vânând maimuțe cu săgeți otrăvite. Dintre cei nou sosiți, cel mai interesant mi s-a părut un bărbat în jur de 40 de ani, dar la ei este dificil de aproximat vârsta, mic de statură, cu un corp atletic, purtând în jurul brâului tradiționala fâșie confecționată din partea fibroasă de sub scoarța unui anume copac. Deși guvernul islamic a încercat să-i determine să își acopere pielea, goliciunea fiind văzută ca semn al păcatului, locuitorii pădurii tropicale nu au renunțat la singura variantă logică de vestimentație. Pantalonii lungi se usucă greu, împiedică deplasarea și ascund eventualele lipitori, tricourile putrezesc și pot da naștere diverselor boli de piele, iar încălțările se umplu cu noroi și îngreunează mersul. Avea tatu-ajele specifice șamanilor. Din dreptul bărbiei plecau două dungi paralele albastre până la umeri, apoi, mai jos de pectorali, alte două linii formau un semicerc ca un fel de decolteu desenat pe piele. La umeri avea niște steluțe, iar picioarele erau vopsite cu dungi paralele, trasate la vreo doi centimetri până jos la glezne. Toate desenele aveau încărcătură simbolică. L-am numit totuși Vânătorul din prima clipă, datorită fizicului extraordinar și a atitudinii mândre și permanent în gardă. Purta cu el un arc lung, aproape cât înălțimea sa, cu săgeți otrăvitoare, aranjate frumos într-o tolbă din piele. Le-a așezat cu grijă într-un loc înalt, sub acoperiș, departe de joaca copiilor, apoi s-a așezat relaxat, sprijinindu-se într-o mână, pe dușumeaua rară prin care se zăreau porcii întorși din junglă, zestrea viitoarei mirese a casei.
KATHMANDU
KATHMANDU, 2016. Un an după dezastrul produs în Nepal de sinistrul cutremur din 2015. Celebra stupă Boudhanath, una dintre cele mai mari și mai vechi stupe circulare din lume, cu o vârstă de 1.500 de ani, e redeschisă credincioșilor și turiștilor în noiembrie. Atmosfera pare liniștită și colacul uman care înfășoară clădirea constant de mai mult de un mileniu și-a reluat mișcarea domoală. În jurul stupei se întinde un întreg cartier tibetan, cu case și spații comerciale, format aproape în întregime din refugiații din calea armatei chineze care a ocupat Tibetul în 1950. Sus, pe terasa unuia dintre templele care înconjoară stupa, doi tineri nepalezi își împărtășesc sentimentele sub privirea încărcată de compasiune a lui Budha. Potrivit învățăturilor budiste, lăcomia, ura și iluzionarea provoacă suferința lumii. Simbolul ochilor lui Budha are menirea de a aminti budiștilor să îşi impună un comportament etic, să mediteze şi să facă jertfe rituale pentru a elimina aceste imbolduri din vieţile lor. Jumătate din terasă era plină de suporți acoperiți de minuscule recipiente ce urmau a fi umplute cu ceară și transformate în lumânări. Locul, situat la înălțime, era perfect pentru belvedere și câte un turist mai îndrăzneț sau vreun localnic dornic de singurătate mai ajungeau pe aici. Călugărul care umplea ceșcuțele cu mișcări greoaie și repetitive privea pieziș către cei doi și mormăia în barbă când scăpa mai multă ceară pe lângă căușurile metalice. După câteva minute de mormăituri și priviri pizmuitoare, care denotau totala lui lipsă de înțelegere a ochilor atotvăzători din vârful impunătorului monument care îi patrona umila existență, a început să îi certe pe tineri și să-i alunge de acolo. Aceștia s-au supus fără a scoate un cuvânt, dar și fără a-i arunca nici măcar o privire prea piosului călugăr și s-au îndepărtat alene, ținându-se tandru de mână. În budism, înţelepciunea constă în abilitatea de a vedea dincolo de aspectele materiale ale lumii. Lumea este învolburată în confuzie și derută, întrucât oamenii nu îşi folosesc cel de-al treilea ochi pentru a o zări aşa cum este cu adevărat, pentru a înlătura întunericul din jurul lor şi a face loc astfel luminii înţelepciunii.
SERENGETI
FEBRUARIE ÎN SERENGETI este verde. Imediat după sezonul ploios, iarba este înaltă de aproape doi metri și de un verde crud nespus de frumos. Frunzele copacilor sunt la fel de intens colorate și dintr-odată înțelegi că așa cum culoarea oceanelor este albastru, culoarea uscatului ar trebui să fie verde, o planetă bicoloră. Dar cât de tristă ar fi savana fără milioanele de rumegătoare care ară pământul în marea lor migrație, urmate îndeaproape de marii prădători africani? Cea mai frumoasă poveste a Africii ar putea avea un sfârșit cutremurător. Mulțumită cooperării interstatale dintre Tanzania și Kenya, această minune a naturii încă există. Parcurile naționale acoperă aproape întreaga rută migratorie și animalele sunt deocamdată în siguranță. Printre diferitele articole despre natura acestui continent găsisem unul interesant despre leii cățărători. Percepția comună este aceea a grupurilor relativ reduse, familii extinse, de fapt, de lei care cutreieră savana în căutarea pradei, nicidecum a unor lei ce umblă prin copaci precum leoparzii. În articol erau menționate câteva locuri din Africa unde se pot întâlni mici grupuri sau indivizi solitari cățărați în copaci, printre care era menționat și Serengeti. Cu binoclul la ochi scormoneam depărtările cu speranța de a găsi maiestuoasele feline și mă gândeam care ar fi putut fi motivul pentru care ar adopta un astfel de comportament. Poate că iarba înaltă le împiedică vederea prăzii sau distanțarea de sol oferă puțină răcoare. Alte posibile motive ar putea fi evitarea unei întâlniri neașteptate cu puternicii bivoli africani sau evadarea din fața muștelor agasante și agresive. Posibil ca toate aceste lucruri să fie adevărate și împreună să ducă la comportamentul amintit. În cele din urmă am zărit o leoaică tânără care lenevea într-un accacia. Odată ajunși în apropiere, femela a ridicat o ureche și a deschis un ochi alene. S-a ridicat și a încercat să coboare cu fața, pășind ca și cum ar fi mers pe cuie. Fiecare pas era greoi și lipsit de eleganța caracteristică felinelor. După câteva secunde de calcul nereușit, s-a întors cu spatele și a încercat să coboare cu coada înainte, dar nici varianta aceasta nu părea prea încurajatoare. Au urmat câteva minute de încercări neizbutite, în care eforturile și teama se împleteau ținând leoaica într-un fragil echilibru. Într-un târziu, succesul, chiar dacă puțin șifonat, i-a încununat manevrele echilibristice. Cât de clar reieșea că leii nu sunt făcuți pentru astfel de aventuri la altitudine, și totuși, adaptarea primează în ciuda tuturor adversităților obișnuinței.
SHWE YAUNGHWE KYAUNG
UNEORI ȘANSA ÎȚI OFERĂ FOTOGRAFIA PERFECTĂ fără să ai o contribuție mai mare decât apăsatul pe declanșator. Eram așezat pe o piatră de mai mult de o jumătate de oră și priveam cu nervozitate și nerăbdare cum o gloată de francezi asudați și gălăgioși se înghesuiau și își dădeau coate pentru o poziție mai bună, la îndrumarea unui conducător de grup plictisit și buhăit care tot mima afabilitatea și țipa la călugării copii să iasă la fereastra ovală pentru a fi fotografiați de neînfricații turiști, dornici să ia cu ei tot ce se poate, de toți banii plătiți pentru excursia de grup. Shwe Yaunghwe Kyaung este o mănăstire veche situată în Nyaungshwe, lângă Inle Lake, Myanmar. Forma unică, ovală, a ferestrelor o fac să fie cea mai fotografiată mănăstire din jurul Lacului Inle. Locatarii, călugări budiști, de toate vârstele, de la copii de 8-9 ani până la maeștri uitați de timp, s-au obișnuit cu vizitele zilnice ale străinilor și le suportă cu răbdare pentru donațiile care îi ajută mult la întreținerea clădirii și la viața zilnică. În fiecare zi, sute de turiști opresc aici și cotrobăie toate ungherele celor două încăperi principale ale edificiului, fără a mai stârni curiozitatea călugărilor care își desfășoară nestingheriți activitățile cotidiene și îi privesc cu o superioară indiferență. Copiii se amuzau teribil apărând și dispărând din cadrul ferestrei în timp ce vajnicii fotografi bombăneau în franceza lor grăbită ridicând și coborând aparatele de fotografiat în ritmul impus de micuții neastâmpărați, apoi dând din cap afectați de neobrăzarea picilor needucați. Am privit amuzat la început spectacolul oferit de grămada dezordonată care încerca să surprindă ceva, orice, din viața călugărilor copii. După un timp, agresivitatea și gălăgia au început să mă deranjeze și să mă facă să-mi doresc să părăsesc locul. Apoi am vrut să văd până unde poate merge brutalitatea turistului lacom de a bifa tot ce i se ivește în cale și mi-am propus să stau până la sfârșit. După un timp suficient să te plictisești de trei ori, copiii s-au retras și turiștii au fost nevoiți să urce nemulțumiți în autocar, sub bagheta letargică a ghidului ratangiu. Auzind motorul înfundat al autobuzului, copiii au mai ieșit o dată și m-au privit cu mirare și surprindere, iar eu am apăsat o singură dată butonul camerei…
SHANGRI LA
CERUL ERA DE UN ALBASTRU IMPOSIBIL de profund și norii, fuioare imense de vată albă, contrastau teribil cu hidoșenia clădirilor de beton, multe neterminate, pe lângă care treceam grăbit prin centrul orașului către hotelul care mă găzduia pentru următoarele zile. Cultura Han invadase fiecare ungher al acestui tărâm tibetan. Lampioane roșii, dragoni și lei impunători șterseseră cu desăvârșire orice amintire a ceea ce acum 70 de ani era fantasticul Tibet. Numai văile verzi, cerul albastru întunecat și norii bucălați nu se predaseră soldaților chinezi. Hotelul era proprietatea unei chinezoaice din Beijing, de aproximativ 50 de ani, care cumpărase în urmă cu multă vreme pământul și construise apoi în stil local cochetul hotel. Se simțea că nu aparține locului, chiar dacă toate elementele erau originale. Lipsa legăturilor naturale dintre oameni umple fiecare moment, chinezii domină totul, în timp ce tibetanii, micuți și înnegriți de sutele de ani de soare intens, practică o agricultură de subzistență și se bucură să mai plimbe câte un turist chinez cu caii lor de povară. Deși oficial guvernul numește zona Regiunea Autonomă Tibet, localnicii nu au niciun cuvânt de spus în niciun domeniu. Singurul nucleu aproape impenetrabil îl constituie comunitățile de călugări ale celor câteva mănăstiri din Shangri La. Mănăstirea Songzanlin, cunoscută și ca Micul Palat Potala, este cea mai impunătoare din regiune și găzduiește 700 de călugări încă, cu toate că înainte de represiunea violentă a guvernului chinez aici își aveau casa 2.000 de monahi. Cu capul în nori, la 3.500 m altitudine, umblam fără direcție prin culoarele strâmte și înalte dintre clădirile care compuneau amintitul edificiu, încercând să ajung cumva în încăperea în care se efectuau ritualurile budiste, însoțite de tobe și goarne specifice budismului tibetan. Un călugăr înalt și masiv păzea scările care duceau în sala de ceremonii și nu a vrut să mă lase cu niciun chip să pătrund. După îndelungi negocieri eșuate, am renunțat și am ieșit din mănăstire urmând o potecuță din scânduri care înconjura lacul de la poalele edificiului, oferind o perspectivă minunată asupra Songzanlinului reflectat în apa liniștită ca o oglindă. Cu gândul la călugărul polițist, care numai a tibetan nu arăta, am dat peste o femeie încă în putere, cu păr negru și cercei largi de argint, care trăgea de sfoară un cal cam mârțogit, dar sigur tibetan.
Comments are closed.